sâmbătă

să te trezești cu sentimentul de groaznică oboseală. Felul acela de oboseală fericită. Sâmbătă dimineața. Să asculți și să-ți repeți  “ce lume minunată!”. să vezi soarele strecurîndu-se prin geam după săptămîna ploiasă, să te miri că… ce naiba, ai avut atâta de umblat pe drumuri zilele astea și așa o vreme groaznică a fost. Și frig și ai umblat cu ciorapii uzi zile întregi. Și ai senzația că timpul de afară s-a potrivit cu această scurtă perioadă din viața ta. A fost furtună. Și azi e sâmbătă, stai în casă, tapezi ceva, îți sorbi cafeaua la orele 11,  îți spui c-ar fi bine s-o înlocuiești cu una  mai  de bună calitate, găsești o tabletă de ciocolată pierdută în frigider, prăjești pâine pe tigaie și ungi cu magiun. Aprinzi calculatorul și incluzi un serial despre Italia. Îți spui că ar cam fi timpul să te apuci serios de învățat  italiana. Te așezi pe jos și iei micul dejun, ca indienii. Ziceau că ar fi bine pentru digestie să mănînci în așa poziție… îți descoperi casa în dezordine, trecuseși prin ea aproape numai ca să dormi să săptămânile astea. Înfuleci tartinele cu cașcaval. Cotrobăi prin playlist-uri vechi și dai peste astea.

Îți spui că ar fi timpu să  începi un maraton de revizionare a filmelor tale.

… și să cumperi Nutella.

beatitudine

Motto:
Sunt atât de fericit astăzi
de parcă mi-aş lua la revedere de la viaţă,
de parcă mi-aş băga în inimă un măr
ca să nu mai bată ci ca să stea dracului, –
ca să pot să mă apropii de tine şi să-ţi spun:
– Mă, ţi-o fi sete,
ia şi tu şi muşcă un măr!
N. Stanescu

apples

poate care trebui sa le fim recunoscatori celor care ne-au dezamagit, altfel nu i-am fi gasit pe cei care ne fac fericiti.

da, era furtuna.
zimbea. era dupa-amiaza, iulie, furtuna.
Zimbea cu fata rezemata de geam, cu intregul corp rezemat de geam, cu intreaga fiinta. Urmarea cu degetele drumurile ploii pe geam.Drumuri se desparteau, se regaseau, se certau,se intunecau, strigau, iubeau. Iubeau!
Avea ochii calzi, emotionati. Ca atunci cind o piesa atinge ceva dinauntru, din strafunduri, ceva ce parea adormit.Dar traia. Simtea acel sentiment, il sorbea, il savura. Ca urmele de cafea ramase dimineata pe buze.

Poate ca uneori cele mai bune lucruri sunt cele care nu ni se intimpla.

I-a fulgerat prin cap.
Sau poate…
Zimbea. Gindurile nu mai aveau putere asupra ei. Veneau si plecau ca necunoscutii, ca cei care-ti sunt absolut indiferenti.
Nu mai era durere. se dizolvase. Disparuse in neant. Si acum stia, stia ca…
nu, acum uitase ce mai stia. Uita si lucrurile pe care abia le aflase. Pentru ca nu mai contau.

auzise brusc un zgomot, cazuse ceva pe jos. niste semi-silabe, semi-cuvinte… cineva abia trezit, abia-adormit. era in camera ei, era suportabil, era bine venit. era asteptat.
cazusera merele pe jos. rasturnase cosul cu mere. el rasturnase cosul cu mere.
iar ea era senina. zimbea. lumina. da, uneorii oamenii sunt ca becurile.sau licuricii. Lumineaza.
intinse mina si biiguise ceva care suna ca o chemare.
il privea si zimbea. intelese.
ridicase un mar de pe jos, podeaua ii scirtia sub picioare. mirosea a lemn vechi, a mere proaspete, a miez de vara, a ploaie.
nimic si totul aveau sens.
se intinse pe margine, inchise ochii. era ca un copil in burta mamei. el intinse mina dreapta, o cuprinse, o acaparase. ii apartinea. stia ca are totul: si mintea, si inima, si miinile, si tot ce voia. tot ce fusese al ei era acum al lui.
nu avea nimic si era senina. fericita.
o strinse.
muscase din mar, cu ochii inchisi. sucul i se prelinse pe buze si era … sus.
probabil asa se simte marea in mijloc de vara. sau pasarile cind zboara.
probabil.
sau, poate cu mult mai putin de atit.
zimbea cu totul, zimbea toata. putea zimbi orice.

nu te du. Atât de simplu. Atât de greu.
nu eram acasă. și nici nu sunt. nu voi mai fi vreodată.
nu eram eu. vorbise altcineva pentru mine. cineva care a știut să rămână detașat.
tot timpul ăla. tot timpul ăsta.
mărșăluisem prin temple. desculț.
eram o unitate.
nu știu unde eram, așa că, poate , în instanță finală, se mărșăluia prin mine.
protestau.
nu auzeam. nu eram acasă.
nu mai știu nimic. nu-mi amintesc nici pe atât.
am ajuns la capăt. înțelegi?
mi-au închis ușa și au spus : va fi bine.
nu mi-au spus cînd. nu mi-au spus ce ar mai putea fi bine.
dar am înțeles, poate nu văzuseră fumul :
în ochii lor se murea.
nu mai sunt acasă.
ei spuneau : casa ta nu e aici.
casa mea e unde ești tu.
atâta doar… ei nu aflaseră că muriseși.
a muri înseamnă a te lăsa să te duci.
poate că am murit amândoi în acea zi.
și nu vom mai fi niciodată acasă.
niciodată.
ei au murit, noi de ce?

amprente

a deschis geamul, lăsând dimineața rece să pătrundă în încăpere. și-a privit picioarele. tălpile triste tîrșîiau pașii prin cameră. ,,probabil cad. ” răcoarea dimineții s-a așezat pe cărți, pe plapumă, pe piele. a intrat sub duș fără a schița vreun gest de neplăcere. apa abia caldă șiroia leneș. și-a rezemat capul de perete. melancolia a îmbățișat-o. ,, stele căzătoare”. era timpul să deschidă ochii, timpul să iasă, timpul să lase-n urmă tot ce apa a spălat. dar sentimentele, nu se pot spăla, nu se pot. lacrimile i se împletiseră cu apa. icnea. plângea cu sughițuri.se prăbușise. își strînse genunchii la gură. apa biciuia spatele încovoiat, creștetul.
ochii din oglindă erau roșii. și-a zâmbit trist sie-și.
a închis geamul. pielea i se liniștise.
s-a auzit broasca.
era luni.

– nu muri, te rog, șopteau glasuri muribunde pe urmele pașilor săi. Nu muri, nu muri, nu muri! nu muri…

oamenii mării

au fost doi, apoi trei, apoi șaptezeci, apoi le-au piedut numărul. Se spunea despre ei că erau senini. Și fumători. N-a fost auzit nimeni vreodată spunînd despre ei că sunt ciudați. Toată lumea i-a acceptat calm, într-un comun acord tacit.

Pur și simplu, îi priveau nedumeriți, uneori. Atît.

Veneau dimineața la 5, îngenuncheau și tăceau cu ochii larg deschiși spre mare. Unii credeau că se roagă, mulți au fost văzuți scăpînd cîte o lacrimă sau plângând în hohote. Totuși, erau senini, chipurile nu li se crispau. Ades, intrau în mare și rămâneau acolo ore întregi. Seara își reluau locurile pe care stătuseră de dimineață – exact aceeași poziție – și pentru câteva minute închideau ochii. Părea a fi maniera lor de a se eterniza. Apoi se ridicau și plecau. Nu s-a aflat niciodată unde. Nu purtau încălțări, dar nu lăsau niciodată urme.

Au răspuns cândva “căutăm lumina de la capăt”.

Nu, n-au murit. S-au făcut una cu noi și lucrează la înteținerea nostalgiei. Pentru mare.

tumblr_lj9nkzscDB1qbsy7ko1_1280

re

I died a little bit inside …

când suntem mici credem în povești, credem atât de mult încât… entuziasmul și pofta de viață și visele noastre, nu știu – sunt peste. Peste limite, peste granițe, peste orice.

când devenim adolescenți visăm să schimbăm lumea, ne certăm cu oricine pentru orice, suntem împotriva tuturor, credem cu tărie că totul e în mâinile noastre.

când ne maturizăm nu mai credem în nimic și nimeni. Ocazional, poate, în Dumnezeu și rar de tot în iubire.

Murim încă din timpul vieții. Cu fiecare ,,La revedere” pe care-l spunem. Oricui, oricând, oriunde.

sau poate… tristețe e doar o boală. Și trebuie să învățăm a ne lua rămas bun de la ceea ce ne face rău, sau cel puțin, ce nu ne mai face bine.

L, de la limite

To define is to limit.

Nu duc nici un război, dar asta nu înseamnă că în mine e pace.

– În mine ard cuvinte, înțelegi?
– Iubirea mă plictisește. Ca și fericirea. Nimic fecund. Nu-mi vine în mine nimic care să fi fost făcut cu dragoste și să fi existat veșnic… sau… mț, mă rog.
Rămase cu gura căscată.
– Dar…
-Și tu mă plictisești de groază de la o vreme. Nimic ieșit din tine, înțelegi? Nici un cuvânt nici o idee…
– Dar, ăăă, suntem suma…
-…bala, bla, bla … oamenilor pe care îi cunoaștem. Și ce? Adică, da, nu e nimic nou pe lume și toate astea dar… o sclipire, ceva. tu nu ești nimic mai mult, nu treci peste. Da, ești bun la ceea ce faci, însă doar până la limite. Vorbesc de… tu n-ai putea crea. nimic nou nu vine de la tine. Nici un abur, nici un zvîcnet. Cărți, documentare, lecții. Atât! Ești, cum să spun? Redus la ceea ce ți se spune. Ești groaznic. N-aș putea trăi prea mult timp lângă cineva ca tine.
– Mă părăsești în așa mod?!
– Nuu, nu mă înțelege greșit. Nu te părăsesc, reduc relația noastră la limite. Punem paranteze.
– Sînt tîmpit, sau… ?
– Ascultă, vorba e că… te plac. Da, îmi placi, dar nu văd ce altceva m-ar putea face să rămân să cu tine.
– Nu ți-e de-ajuns?
– Uite, asta e!Mereu te mulțumești cu puținul. Să fii bun, dar să fii bun numai la ceva: Viața perfectă într-o cușcă. Și eu, eu vreau totul. Mi-e imposibil să înțeleg cum ai putea să nu vrei mult, mai mult, să vrei tot. Tot din cunoaștere, din viață, din om. să vrei să secătuiești. Să dai și să iei tot. Să înnebunești. Să nu știi de limite.
– Să fii dispersat. La ce bun?
– Să fii disperat în a vrea tot și orice. Să nu te mulțumești cu nimic.
– Repet: la ce bun?
– În economie ceea ce susții tu s-ar defini ca specializare. N-aș suporta așa ceva niciodată. E o stupizenie și o nelimitată ingratitudine față de divinitate.
– Dar ești ateistă, pentru Dumnezeu!
– Nu exclud absolutul…
– Unde duce discuția asta?
– Spre infinit… îmi place noțiunea.
Venise s-o îmbrățișeze. Fuma.
– De fapt, da!, vreau să… luăm o pauză. Mă dezguști.
– Ești o prostă.
Trântise ușa.
Îl privea coborând pe scări. Două degete mijlocii apărură la balconul etajului trei. Și niște fum de țigară.

la două capete de lume. ( isterie )

iartă-mă pentru tristețe,
așază-te la picioarele mele și hai să fim senini
te rog, hai să fim triști!
nu mă-ntreba…
numai fii trist și tu.
așează-te pe jos și fii trist,
cuprinde pământul și…
numai să știu că ești și tu trist,
întinde mîinile și plângi,
să știu că te doare.
m-a durut atât de mult, încât…
dacă s-ar putea urla nefericirea, am rămâne surzi,
am înnebuni pe străzi.
iartă-mă și fii trist.
scrisorile mele neajunse, cuvintele mele nespuse, gesturile înnăbușite,
iartă-mă pentru tot ce începe cu ,,ne-”
n-am vrut,
dar/deși am ezitat.
iartă-mă pentru că te-am lăsat,
iartă-mă pentru că te-am pierdut.
tristețea își are motivele ei, îmi repet.
am crezut că era un neadevăr,
și era doar tristețe
ca bruma primelor zile de toamnă
când abia se lăsa…
cerul
îmi e trist acuma numai pentru că nu te pot lăsa, înțelegi?
nu te pot spăla din mine.
ce prostie – veșnicia.
iartă-mă!
și hai să fim triști
la două capete de lume.
lasă-ți capul pe alți genunchi și fii trist.

oamenii întotdeauna pleacă.
Sînt oameni care după ce pleacă ne lasă senini și calmi. Deși asta nu înseamnă că doare mai puțin.
Sînt oameni care plecând iau cu sine un bun prieten, un om care te înțelege, cu care ți-e simplu și ușor. Odată cu plecarea lor pierzi ceva din libertate, din nebunie, din vise.
Sînt oamnei care pleacă și-ți lasă interiorul șifonat, pentru că au luat cu ei totul.

e 6.31 dimineața, abia m-am întors de la aeroport, îmi fierbe cafeaua. E un cer senin și va fi o zi minunată. Iar pe mine mă doare ca dracu.
Și mă așteaptă încă un ”la revedere” pierdut în aeroport.
Viața, îmi zic, nu e decât o sumă de “rămas bun” spuse tuturor celor pe care îi iubim.

Podul

a privit trist toate lucrurile ca înt-un final să rostească lin și ușor:
– E bine. Totul e bine, totul e minunat. Oricum murim cândva deși murim de mai multe ori, deși murim de sute de ori…
– Știi că nu e adevărat.
– Care parte?
– Miezul. E de fapt… nu murim niciodată. Nu înviem niciodată. Nu știu ce suntem, știi?
– Noi, probabil, așa și nu am aflat nimic.
– Când sutem triști iubim iarna, când fericiți – vara.
– Bineînțeles. Nu e adevărat. Pur și simplu ești tristă ca un verb.
– Ce spui? Tot ceea ce ni se întâmplă cât existăm nu e decât fericire sub miliarde de forme. Pur și simplu nu ne-am învățat s-o recunoaștem, înțelegi?
– Nu. Sînt trist ca un verb. Mă auzi. De parcă aș muri încet, bucată cu bucată. Și … într-o secundă aș putea să nu mai fiu.
– Am pe limbă gustul lacrimilor tale. Nu mai plânge, te rog.
– Dacă aș putea să fiu vis, aș vrea să fiu mare și oamenii să mă viseze. Albastră, imenă, goală, sălbatică. Sînt marea.
(- Ai gust de vișine crude. )
– Trebuie să trăiești ca să poți scrie!
– Ce știi tu? Nu, nu-mi place viața.
Își duse genunchii la gură.
Deschise cartea. Era târziu, era devreme. Era seară. Jumătate, început.
– Eu sânt tot ceea ce moare în oameni și lor li se pare că e frumos.
Îi sticleau ochii.
Ce naivă…
Auzea o voce scâncind. I-a trebuit ceva vreme ca să înțeleagă că se plângea înăuntrul ei. Se plângea și se înjura. Se aruncau mucuri de țigări și îi rămaseră pete de vin pe margine.
– Numai visele mari se realizează cu adevărat, restul e ca publicitatea la tv.
Nu putea deschide ochii. Era o dimineață minunată și ea nu putea deschide ochii. Nu vedea. Era o zi minunată, fabuloasă, magnifică. Știa, simțea cumva toate astea. Ca prin ceață.
se dizolvase ceva. niște carne, niște suflet, niște durere, niște ceva căreia i se zicea uman …
se sfărâmase ca o statuie prea veche.
Stătea ghemuită în brațele lui lângă ușa de la intrare, îl strânse cu putere, își rezemase fruntea de a lui și …
nu murim niciodată, nu-i așa?
decât în fiecare zi.