Cel viu

Şi încă ţi-aş fi iubit defectele. Aşa le spunea

Bineînţeles, era naiv să spui asta la 19 ani, vârstă despre care mulţi spuneau că e necoaptă. De parcă toate lucrurile în acaestă viaţă ar trebui să aştepte coacerea. Şi mai ales, dacă ar exista o definiţie a acesteia. Şi nu exita una.

Tot ce exita era acea pădure şi bătaia de la şapte seara. Care altădată, fusese ora sa preferată. N. nu ştia să scrie, dar ştia să se bată cu trei indivizi deodată, deasupra unui pod.

N. era al dracului de visător, iubea viaţa şi bucile femeilor.  Fuma  ţigări una după alta şi avea femei una după alta. Din plăcere. Întotdeauna. Nu avea femeie după care să nu fie înnebunit. Ura să dea explicaţii.

Ştia cât să sărute şi unde.

Umbla descălţat prin sate şi căuta poveşti.

Odată, o ţigancă i-a spus că curând va muri. După care, s-a uitat mirată la bucuria lui.

Ştia că nu era nimic mai bun decât să mori în această lume. Să fie linişte în tine, în sfârşit.

Uneori, viaţa din pieptul lui, prea multă poate, îl durea. Aşa că începea să se gândească la moarte şi să se bucure de gândul la aceasta.

Se bucura, mai ales, de neştiinţă.  Şi de tot ce era natural – mâncarea, băutura, lucrul şi tăvăleala în câmp.

N. ştia să se bucure, şi la 80 de ai săi, de trupuri tinere. Le-a învăţat să măsoare tot ce era dintr-un corp, şi să iubească tot ce era din el.  Când terminau, fumau ţigări făcute din tutun şi strânse în gazete. De asta iubea ziarele. Şi le mai şi citea câteodată. Numai atunci când scriau despre crime din dragoste.

Dormea cu uşile deschise. Trebuia, mai mereu, să apară cineva. Şi se bucura de prezenţa lor. De hoţi, sau femei, sau babe.

Odată, l-au tăiat cu cuţitul. Credea că moare. Şi a cântat puţin pe prag, la şapte seara.

Dar a doua zi, s-a trezit nefericit. Mângâiat pe frunte. A surâs, pentru că nu ştia ce altceva să facă. A întors-o pe burtă.

Când i s-au înmuiat picioarele cu totul, a lăsa-o şi a ieşit să fumeze.

Apoi, a ieşit din toate celelalte.

 

porunca 12

Porunca a 11-a era să nu te ataşezi de oameni

iar a 12-a, să nu te ataşezi de orice altceva. De acestea trebuia să-ţi dai seama joi, la şedinţă, când era iunie şi năduf în birou, iar oamenii se certau pentru bruma de aer uscat din climatizor. nimic nou pe această planetă, totuşi. repetiţii pentru repetiţii. 🙂

oricum, ideea este că atunci când stai aşa pe scaun şi te gândeşti la ale tale când de fapt, e şedinţă, cine mai ştie dacă chiar te gândeşti la ale tale?

aşa că, de bine, de rău, după asta, mai deschizi un chat pe fb, mai dai un telefon-două, mai dai de o faţă-două. mai încerci să te bucuri stoic de tot ceea ce este şi de cum este.

aşa că ieşi la bere. te gândeşti la cât de ciudate au devenit discuţiile, sau la cât de reduse, dar fără nostalgie. cu plăcere, mai degrabă. ai învăţat ce e bucuria unei convorbiri. simple. banale. la bere. pe drum. din întâmplare. din obligaţie. din prietenie.

ţi s-a făcut dor de scris. aşa, din senin, de la nimic. sau pentru că răsfoiseşi cu poftă texte mustoase despre matisse, migraţie, librării, poeţi iranieni nereuşiţi, librării şi jurnlişti morţi la 50 şi ceva de ani. atac de cord.

… cine ştie?

Tom, poate.

sâmbătă

să te trezești cu sentimentul de groaznică oboseală. Felul acela de oboseală fericită. Sâmbătă dimineața. Să asculți și să-ți repeți  “ce lume minunată!”. să vezi soarele strecurîndu-se prin geam după săptămîna ploiasă, să te miri că… ce naiba, ai avut atâta de umblat pe drumuri zilele astea și așa o vreme groaznică a fost. Și frig și ai umblat cu ciorapii uzi zile întregi. Și ai senzația că timpul de afară s-a potrivit cu această scurtă perioadă din viața ta. A fost furtună. Și azi e sâmbătă, stai în casă, tapezi ceva, îți sorbi cafeaua la orele 11,  îți spui c-ar fi bine s-o înlocuiești cu una  mai  de bună calitate, găsești o tabletă de ciocolată pierdută în frigider, prăjești pâine pe tigaie și ungi cu magiun. Aprinzi calculatorul și incluzi un serial despre Italia. Îți spui că ar cam fi timpul să te apuci serios de învățat  italiana. Te așezi pe jos și iei micul dejun, ca indienii. Ziceau că ar fi bine pentru digestie să mănînci în așa poziție… îți descoperi casa în dezordine, trecuseși prin ea aproape numai ca să dormi să săptămânile astea. Înfuleci tartinele cu cașcaval. Cotrobăi prin playlist-uri vechi și dai peste astea.

Îți spui că ar fi timpu să  începi un maraton de revizionare a filmelor tale.

… și să cumperi Nutella.

beatitudine

Motto:
Sunt atât de fericit astăzi
de parcă mi-aş lua la revedere de la viaţă,
de parcă mi-aş băga în inimă un măr
ca să nu mai bată ci ca să stea dracului, –
ca să pot să mă apropii de tine şi să-ţi spun:
– Mă, ţi-o fi sete,
ia şi tu şi muşcă un măr!
N. Stanescu

apples

poate care trebui sa le fim recunoscatori celor care ne-au dezamagit, altfel nu i-am fi gasit pe cei care ne fac fericiti.

da, era furtuna.
zimbea. era dupa-amiaza, iulie, furtuna.
Zimbea cu fata rezemata de geam, cu intregul corp rezemat de geam, cu intreaga fiinta. Urmarea cu degetele drumurile ploii pe geam.Drumuri se desparteau, se regaseau, se certau,se intunecau, strigau, iubeau. Iubeau!
Avea ochii calzi, emotionati. Ca atunci cind o piesa atinge ceva dinauntru, din strafunduri, ceva ce parea adormit.Dar traia. Simtea acel sentiment, il sorbea, il savura. Ca urmele de cafea ramase dimineata pe buze.

Poate ca uneori cele mai bune lucruri sunt cele care nu ni se intimpla.

I-a fulgerat prin cap.
Sau poate…
Zimbea. Gindurile nu mai aveau putere asupra ei. Veneau si plecau ca necunoscutii, ca cei care-ti sunt absolut indiferenti.
Nu mai era durere. se dizolvase. Disparuse in neant. Si acum stia, stia ca…
nu, acum uitase ce mai stia. Uita si lucrurile pe care abia le aflase. Pentru ca nu mai contau.

auzise brusc un zgomot, cazuse ceva pe jos. niste semi-silabe, semi-cuvinte… cineva abia trezit, abia-adormit. era in camera ei, era suportabil, era bine venit. era asteptat.
cazusera merele pe jos. rasturnase cosul cu mere. el rasturnase cosul cu mere.
iar ea era senina. zimbea. lumina. da, uneorii oamenii sunt ca becurile.sau licuricii. Lumineaza.
intinse mina si biiguise ceva care suna ca o chemare.
il privea si zimbea. intelese.
ridicase un mar de pe jos, podeaua ii scirtia sub picioare. mirosea a lemn vechi, a mere proaspete, a miez de vara, a ploaie.
nimic si totul aveau sens.
se intinse pe margine, inchise ochii. era ca un copil in burta mamei. el intinse mina dreapta, o cuprinse, o acaparase. ii apartinea. stia ca are totul: si mintea, si inima, si miinile, si tot ce voia. tot ce fusese al ei era acum al lui.
nu avea nimic si era senina. fericita.
o strinse.
muscase din mar, cu ochii inchisi. sucul i se prelinse pe buze si era … sus.
probabil asa se simte marea in mijloc de vara. sau pasarile cind zboara.
probabil.
sau, poate cu mult mai putin de atit.
zimbea cu totul, zimbea toata. putea zimbi orice.

nu te du. Atât de simplu. Atât de greu.
nu eram acasă. și nici nu sunt. nu voi mai fi vreodată.
nu eram eu. vorbise altcineva pentru mine. cineva care a știut să rămână detașat.
tot timpul ăla. tot timpul ăsta.
mărșăluisem prin temple. desculț.
eram o unitate.
nu știu unde eram, așa că, poate , în instanță finală, se mărșăluia prin mine.
protestau.
nu auzeam. nu eram acasă.
nu mai știu nimic. nu-mi amintesc nici pe atât.
am ajuns la capăt. înțelegi?
mi-au închis ușa și au spus : va fi bine.
nu mi-au spus cînd. nu mi-au spus ce ar mai putea fi bine.
dar am înțeles, poate nu văzuseră fumul :
în ochii lor se murea.
nu mai sunt acasă.
ei spuneau : casa ta nu e aici.
casa mea e unde ești tu.
atâta doar… ei nu aflaseră că muriseși.
a muri înseamnă a te lăsa să te duci.
poate că am murit amândoi în acea zi.
și nu vom mai fi niciodată acasă.
niciodată.
ei au murit, noi de ce?

amprente

a deschis geamul, lăsând dimineața rece să pătrundă în încăpere. și-a privit picioarele. tălpile triste tîrșîiau pașii prin cameră. ,,probabil cad. ” răcoarea dimineții s-a așezat pe cărți, pe plapumă, pe piele. a intrat sub duș fără a schița vreun gest de neplăcere. apa abia caldă șiroia leneș. și-a rezemat capul de perete. melancolia a îmbățișat-o. ,, stele căzătoare”. era timpul să deschidă ochii, timpul să iasă, timpul să lase-n urmă tot ce apa a spălat. dar sentimentele, nu se pot spăla, nu se pot. lacrimile i se împletiseră cu apa. icnea. plângea cu sughițuri.se prăbușise. își strînse genunchii la gură. apa biciuia spatele încovoiat, creștetul.
ochii din oglindă erau roșii. și-a zâmbit trist sie-și.
a închis geamul. pielea i se liniștise.
s-a auzit broasca.
era luni.

– nu muri, te rog, șopteau glasuri muribunde pe urmele pașilor săi. Nu muri, nu muri, nu muri! nu muri…

oamenii mării

au fost doi, apoi trei, apoi șaptezeci, apoi le-au piedut numărul. Se spunea despre ei că erau senini. Și fumători. N-a fost auzit nimeni vreodată spunînd despre ei că sunt ciudați. Toată lumea i-a acceptat calm, într-un comun acord tacit.

Pur și simplu, îi priveau nedumeriți, uneori. Atît.

Veneau dimineața la 5, îngenuncheau și tăceau cu ochii larg deschiși spre mare. Unii credeau că se roagă, mulți au fost văzuți scăpînd cîte o lacrimă sau plângând în hohote. Totuși, erau senini, chipurile nu li se crispau. Ades, intrau în mare și rămâneau acolo ore întregi. Seara își reluau locurile pe care stătuseră de dimineață – exact aceeași poziție – și pentru câteva minute închideau ochii. Părea a fi maniera lor de a se eterniza. Apoi se ridicau și plecau. Nu s-a aflat niciodată unde. Nu purtau încălțări, dar nu lăsau niciodată urme.

Au răspuns cândva “căutăm lumina de la capăt”.

Nu, n-au murit. S-au făcut una cu noi și lucrează la înteținerea nostalgiei. Pentru mare.

tumblr_lj9nkzscDB1qbsy7ko1_1280

re

I died a little bit inside …

când suntem mici credem în povești, credem atât de mult încât… entuziasmul și pofta de viață și visele noastre, nu știu – sunt peste. Peste limite, peste granițe, peste orice.

când devenim adolescenți visăm să schimbăm lumea, ne certăm cu oricine pentru orice, suntem împotriva tuturor, credem cu tărie că totul e în mâinile noastre.

când ne maturizăm nu mai credem în nimic și nimeni. Ocazional, poate, în Dumnezeu și rar de tot în iubire.

Murim încă din timpul vieții. Cu fiecare ,,La revedere” pe care-l spunem. Oricui, oricând, oriunde.

sau poate… tristețe e doar o boală. Și trebuie să învățăm a ne lua rămas bun de la ceea ce ne face rău, sau cel puțin, ce nu ne mai face bine.

L, de la limite

To define is to limit.

Nu duc nici un război, dar asta nu înseamnă că în mine e pace.

– În mine ard cuvinte, înțelegi?
– Iubirea mă plictisește. Ca și fericirea. Nimic fecund. Nu-mi vine în mine nimic care să fi fost făcut cu dragoste și să fi existat veșnic… sau… mț, mă rog.
Rămase cu gura căscată.
– Dar…
-Și tu mă plictisești de groază de la o vreme. Nimic ieșit din tine, înțelegi? Nici un cuvânt nici o idee…
– Dar, ăăă, suntem suma…
-…bala, bla, bla … oamenilor pe care îi cunoaștem. Și ce? Adică, da, nu e nimic nou pe lume și toate astea dar… o sclipire, ceva. tu nu ești nimic mai mult, nu treci peste. Da, ești bun la ceea ce faci, însă doar până la limite. Vorbesc de… tu n-ai putea crea. nimic nou nu vine de la tine. Nici un abur, nici un zvîcnet. Cărți, documentare, lecții. Atât! Ești, cum să spun? Redus la ceea ce ți se spune. Ești groaznic. N-aș putea trăi prea mult timp lângă cineva ca tine.
– Mă părăsești în așa mod?!
– Nuu, nu mă înțelege greșit. Nu te părăsesc, reduc relația noastră la limite. Punem paranteze.
– Sînt tîmpit, sau… ?
– Ascultă, vorba e că… te plac. Da, îmi placi, dar nu văd ce altceva m-ar putea face să rămân să cu tine.
– Nu ți-e de-ajuns?
– Uite, asta e!Mereu te mulțumești cu puținul. Să fii bun, dar să fii bun numai la ceva: Viața perfectă într-o cușcă. Și eu, eu vreau totul. Mi-e imposibil să înțeleg cum ai putea să nu vrei mult, mai mult, să vrei tot. Tot din cunoaștere, din viață, din om. să vrei să secătuiești. Să dai și să iei tot. Să înnebunești. Să nu știi de limite.
– Să fii dispersat. La ce bun?
– Să fii disperat în a vrea tot și orice. Să nu te mulțumești cu nimic.
– Repet: la ce bun?
– În economie ceea ce susții tu s-ar defini ca specializare. N-aș suporta așa ceva niciodată. E o stupizenie și o nelimitată ingratitudine față de divinitate.
– Dar ești ateistă, pentru Dumnezeu!
– Nu exclud absolutul…
– Unde duce discuția asta?
– Spre infinit… îmi place noțiunea.
Venise s-o îmbrățișeze. Fuma.
– De fapt, da!, vreau să… luăm o pauză. Mă dezguști.
– Ești o prostă.
Trântise ușa.
Îl privea coborând pe scări. Două degete mijlocii apărură la balconul etajului trei. Și niște fum de țigară.

la două capete de lume. ( isterie )

iartă-mă pentru tristețe,
așază-te la picioarele mele și hai să fim senini
te rog, hai să fim triști!
nu mă-ntreba…
numai fii trist și tu.
așează-te pe jos și fii trist,
cuprinde pământul și…
numai să știu că ești și tu trist,
întinde mîinile și plângi,
să știu că te doare.
m-a durut atât de mult, încât…
dacă s-ar putea urla nefericirea, am rămâne surzi,
am înnebuni pe străzi.
iartă-mă și fii trist.
scrisorile mele neajunse, cuvintele mele nespuse, gesturile înnăbușite,
iartă-mă pentru tot ce începe cu ,,ne-”
n-am vrut,
dar/deși am ezitat.
iartă-mă pentru că te-am lăsat,
iartă-mă pentru că te-am pierdut.
tristețea își are motivele ei, îmi repet.
am crezut că era un neadevăr,
și era doar tristețe
ca bruma primelor zile de toamnă
când abia se lăsa…
cerul
îmi e trist acuma numai pentru că nu te pot lăsa, înțelegi?
nu te pot spăla din mine.
ce prostie – veșnicia.
iartă-mă!
și hai să fim triști
la două capete de lume.
lasă-ți capul pe alți genunchi și fii trist.