,,Si vous aimez blues rock vitaminé et acide…

Delicieux! ”

Radioul ei turuia de la ora două noaptea. Două fără un sfert. Se trezise brusc, cu mîinile grele de parcă ar fi purtat cine știe ce povară a viselor, în cine știe ce ținuturi îndepărtate.
S-a ridicat în capul oaselor și a deschis ochii strâmbând din nas, căutând un punct de orientare prin negrul care se asternuse în odaie. Trecu un automobil zgârâind cu lumină camera. Peretele, perdelele, raftul cu cărți…

Ieșise la geam și lacrimi porniră la vale pe orgajii ei fără voie, fără știință. Așa, din senin. Din senin, plângea, dar era senină. N-o prăbușise nici o veste rea în ultima vreme, nici un accident, nici o întâmplare. Atât că azi, când se întoarse acasă își simți capul ca un stup, pe lângă care roiesc gânduri ca albine. Fără rost, fără traseu… se trezi în duș cu niște amintiri.Știa cu siguranță că nu erau ale ei, nu aveau nici o tangență cu lumea ei, cu oamenii pe care îi cunoștea de apropape sau poate că îi văzuse vreodată. Nimic. Un teanc de amintiri fără stăpân.

Căuta creionul. De când ieșise din duș căuta creionul verde, scurt, moale și nu dădea de el. Deschise caietul pentru cuvinte și își trecu privirea prin ele. Atât de simplu… le trecu cu privirea, trecu prin ele, și ele prin ea… ce aveau a spune? Ce aveau a se spune?

Imaterialitate, pudoare, capriciu, palpitații,stupefacție, brumă, acalmie, ecou, șoaptă, laconic, cicatrice, copios, sfială, afinități, imensitate…

Ridicase capul și privi pe fereastră,în gol, or poate Dincolo.

Cuvântul lui preferat era Jamais. ,,-De ce?/ – Se traduce de trei ori: niciodată, vreodată, totdeauna.” Și surâsul lui.

O puse pe gânduri.

,,-Da. Ce frumos!” șopti ca pentru sine.

Era vineri, noapte târzie și cineva bătea insistent la ușă. O speriase. Când îi deschise, el o strânse atât de tare încât abia mai putea respira. Părea că are atât de multe să-i spună și nu-i ajung cuvinte. Aștepta ca ea să înțeleagă totul din îmbrățișare.Când își desfăcu neputincios mâinile, o privi o clipă trist, apoi luându-i brusc fața în mîini, îi șopti aproape, aproape, aproape de gură:”Dacă n-aș fi venit acuma la tine, m-aș fi sinucis.” și râse nervos.

Nu a înțeles nici până acum ce, cum și de unde… Părea și așa chinuit și nu-l întrebase nimic. Ascultaseră vântul șuierând la fereastră întreaga noapte cu capetele rezemate de sticlă.

O invidase un teribil sentiment de apăsare, de parcă purta o vină cu toate amintirile. Toate amintirile care nu erau ale ei. Nici măcar ale ei.

Ezita. Tremurase 15 minute în șir. Îi era teamă. Se simțea ușoară și îi era teamă.

Se întinse pe podea. Asculta. Zgomote, ne-zgomote. Îi era frig. Amintirile purtau frig.

Memoria doare. Se citase pe sine. ceva mai veche, ceva mai tânără. Ceva mai naivă.

Liniștea o tachina.

Liniștea dintre intervalele cu muzică. Radioul invita.

Își mișca mâinile de-a lungul odăii. Invizil. Căuta ceva. Părea să deseneze uneori cu degetele peste cărți lucruri indescriptibile la început, indescifrabile mai apoi.

Căzu iar la podea.

Radioul își schimbase singur frecvența.

La început ezitând, apoi tandru, măgulitor, mai apoi agresiv toate amintirile străine o mâncaseră. O înfulecaseră.

Când soarele a intrat în casă nu găsise decât o rochie lungă și albă pe podea. Și multă tăcere.

La fel și dorința lui de a-și pune capăt zilelor…