“… – Cred că asta a fost și cu tine… când am simțit că Totul se ruinează a trebuit să plec.N-aș fi suportat urmările.Nu crede c-am fost o lașă,am vrut numai ca lucrurile care au mers frumos de la-nceput să nu sfîrșească printr-o serie de regrete ,certuri fără rost,împărțiri și despărțiri.Am vrut să rămînem demni,să ne păstrăm acel tip de noblețe care rămîne între doi oameni care s-au iubit mult dar ceva n-a mers și … asta a fost.Există ceva divin în iubirile neîmplinite.Un fel de continuare eternă,care merge peste faptele celor doi și… “ ochii i se umeziră și-și întoarse fața spre ferestrele mari ale cafenelei.Ultimele fraze fuseseră atît de false încît îi venea să se pălmuiască singură pentru toate tîmpeniile pe care le debitase.
El ,care-i observă chinul din cutele de pe frunte ,buza de jos mușcată și ochii umezi, nu-i spuse nimic.Nu că n-ar fi avut ce-i reproșa sau pur și simplu ce-i spune … nici s-o consoleze nu putea.Îl duruse prea tare,prea mult timp.Cum nu simțea ea,cum nu ajunseră la dînsa toate?Îi atinse abia-abia mîna cu degetul,își plimbase degetele de-a lungul degetelor ei ,pe palme,pe încheieturi…aproape îi dădeau lacrimile cînd vru să-i sărute pulsul și doi picuri se scurseră involuntar atingînd venele ei.Aproape auzise sunetul căderii:cea mai lungă clipă dintr-o viață de douăzeci și ceva de ani.
Ieșiseră afară îmbrățișîndu-se înfometați de parcă nu s-ar fi văzut de la facerea lumii încoace,de milioane și miliarde de ani.Drumul pînă la casa ei păru cît cel al Luminii către pămînt.Ușa veche se deschise cu zgomot,scîrțîind.Camera neîncălzită făcu să le iasă aburi din gură cînd vorbeau.Cădeau stele pe cer.Vorbeau în șoaptă de parcă cine știe ce ființă aflată cine știe cum acolo ar fi putut auzi,ar fi putut ști cum se simțeau cuvintele pe care și le spuneau… Casa ei mirosea a cărți.Dintotdeauna.Pentru totdeauna…Ea mirosea a ceai cu lămîie și Crăciun.Era caldă.Căldura ei aburise geamul,căldura lui o umplea pe cea risipindă a ei.Toate nopțile în care perna fusese strivită numai cu gînduri,lacrimi,ură,reproșuri,tăceri triste, fură recuperate cu una singură în care întreg Universul se prăbuși cu putere ,sleit de toate prin cîte-i fuseseră dat să treacă și odihni o clipă o liniște milenară în două piepturi care se zbătuseră-ntr-o viață cît alții în cîteva,ducînd războaie grele.
Dimineața fu zîmbet toată, și scîțîit de podele sub presiunea pașilor goi, și două cești de cafea cu aburi luuuuuungi cît zilele de așteptare,împletindu-se la capăt și dispărînd brusc din vedere.
Nu era asta fericirea,cel puțin nu aia de care vorbesc toți.Dacă trăiești,mori și reînvii vreodată,atunci asta era Reînvierea…
…să privești în ochii unui om și să-i vezi pe-ai tăi exact acolo… unde e locul lor.
P.S.: tu încă mă faci să simt Infinitul.
aproape.blog 