and the sun will set for you.

să afli într-o zi că lucrurile pot fi altfel. Că ești ok, că ai trecut prin toate. Că ai rămas viu.

Nostalgia unei sinucideri?
… nu știu.
Fericirea de a fi viu?
…cu atât mai puțin.
Seninătate?
da. Cam da. Sau… probabil.

acea muzică care odată ți-a salvat viața, ascultată zi de zi ca amintirea unui lucru pierdut.
ar fi fost … cum oare?

Autrefois

și iubirea suna atât de frumos la colț de stradă încât trecătorii se opreau să viseze…
se întrebau unde le e dorul, unde dragostea, unde urmele, unde mâinile și capul.
Femei șic, femei obeze se opreau să-i asculte.
Muzica lor răsuna tremurătoare, fragilă, nebună, frenetică, lină, zburdalnică.Erau sunete care sărută urechea.
Milioane de lucruri de spus. Cu toții își aminteau brusc că trebuie, că e musai să spună ceva, cuiva.
Iulie. Ăștia de cântau adorau apusul. Seara trecătorii erau leneși, calmi, auzeau,ascultau, uneori se opreau pentru mult timp în fața lor contemplându-le prestanța. Vocea, ținuta, mișcările.
Când se înnopta și luminițe răsunau ca licurici de jur-împrejur, în tumultul muzicii, în oboseală se auzeau pași de dans, urlete de bețivi, șoapte, atingeri, râsete sfioase și altele nerușinate, pași. Se spune că ăsta era momentul Lor de glorie, momentul de adevăr, de fascinație. Momentul când îmbrățișau Timpul. Se spune că într-o vreme oamenii erau capabili de asta…
Altădată. Alte vremi.

Festin cu amintiri

,,Si vous aimez blues rock vitaminé et acide…

Delicieux! ”

Radioul ei turuia de la ora două noaptea. Două fără un sfert. Se trezise brusc, cu mîinile grele de parcă ar fi purtat cine știe ce povară a viselor, în cine știe ce ținuturi îndepărtate.
S-a ridicat în capul oaselor și a deschis ochii strâmbând din nas, căutând un punct de orientare prin negrul care se asternuse în odaie. Trecu un automobil zgârâind cu lumină camera. Peretele, perdelele, raftul cu cărți…

Ieșise la geam și lacrimi porniră la vale pe orgajii ei fără voie, fără știință. Așa, din senin. Din senin, plângea, dar era senină. N-o prăbușise nici o veste rea în ultima vreme, nici un accident, nici o întâmplare. Atât că azi, când se întoarse acasă își simți capul ca un stup, pe lângă care roiesc gânduri ca albine. Fără rost, fără traseu… se trezi în duș cu niște amintiri.Știa cu siguranță că nu erau ale ei, nu aveau nici o tangență cu lumea ei, cu oamenii pe care îi cunoștea de apropape sau poate că îi văzuse vreodată. Nimic. Un teanc de amintiri fără stăpân.

Căuta creionul. De când ieșise din duș căuta creionul verde, scurt, moale și nu dădea de el. Deschise caietul pentru cuvinte și își trecu privirea prin ele. Atât de simplu… le trecu cu privirea, trecu prin ele, și ele prin ea… ce aveau a spune? Ce aveau a se spune?

Imaterialitate, pudoare, capriciu, palpitații,stupefacție, brumă, acalmie, ecou, șoaptă, laconic, cicatrice, copios, sfială, afinități, imensitate…

Ridicase capul și privi pe fereastră,în gol, or poate Dincolo.

Cuvântul lui preferat era Jamais. ,,-De ce?/ – Se traduce de trei ori: niciodată, vreodată, totdeauna.” Și surâsul lui.

O puse pe gânduri.

,,-Da. Ce frumos!” șopti ca pentru sine.

Era vineri, noapte târzie și cineva bătea insistent la ușă. O speriase. Când îi deschise, el o strânse atât de tare încât abia mai putea respira. Părea că are atât de multe să-i spună și nu-i ajung cuvinte. Aștepta ca ea să înțeleagă totul din îmbrățișare.Când își desfăcu neputincios mâinile, o privi o clipă trist, apoi luându-i brusc fața în mîini, îi șopti aproape, aproape, aproape de gură:”Dacă n-aș fi venit acuma la tine, m-aș fi sinucis.” și râse nervos.

Nu a înțeles nici până acum ce, cum și de unde… Părea și așa chinuit și nu-l întrebase nimic. Ascultaseră vântul șuierând la fereastră întreaga noapte cu capetele rezemate de sticlă.

O invidase un teribil sentiment de apăsare, de parcă purta o vină cu toate amintirile. Toate amintirile care nu erau ale ei. Nici măcar ale ei.

Ezita. Tremurase 15 minute în șir. Îi era teamă. Se simțea ușoară și îi era teamă.

Se întinse pe podea. Asculta. Zgomote, ne-zgomote. Îi era frig. Amintirile purtau frig.

Memoria doare. Se citase pe sine. ceva mai veche, ceva mai tânără. Ceva mai naivă.

Liniștea o tachina.

Liniștea dintre intervalele cu muzică. Radioul invita.

Își mișca mâinile de-a lungul odăii. Invizil. Căuta ceva. Părea să deseneze uneori cu degetele peste cărți lucruri indescriptibile la început, indescifrabile mai apoi.

Căzu iar la podea.

Radioul își schimbase singur frecvența.

La început ezitând, apoi tandru, măgulitor, mai apoi agresiv toate amintirile străine o mâncaseră. O înfulecaseră.

Când soarele a intrat în casă nu găsise decât o rochie lungă și albă pe podea. Și multă tăcere.

La fel și dorința lui de a-și pune capăt zilelor…

Prințul fără casă

– Bunele, știi povestea cu…? 

 

și-a curățat încălțările de noroi…

 

a întrebat lumea din sat. la început sfios, mai apoi îndrăzneț. A mers până la capătul satului, până la capătul câmpiei, până la capătul primei străzi din oraș, până a traversat continentul…

îl întrebau: ce este, ce fel de, cum arată, cum, unde, de când,cine ? și el nu știa răspunsul. nu avea nici un răspuns.

sau căuta un răspuns fără să știe întrebarea…

le-a făcut ca o schiță, le-a explicat că nu știe precis, că a fost sau n-a fost demult, că nu-și mai amintește, și poate a visat, poate a fost în altă viață, poate și-a amintit altcineva… și cumva.

a mers pe jos, l-au dus c-un car vechi, a întâlnit copii, și bărbați, și femei, și graiuri fel de fel.

 

și unii au râs de el, alții l-au plâns, unii l-au miluit, alții i-au dat cu piciorul, unii l-au scuipat, alții au rămas indiferenți…

nu găsea. nu găsea… NU GĂSEA!

Disperase.

ce l-o fi apucat?

l-or fi amăgit? și-or fi rîs zeii de el? or poate muritorii? …

or poate vreo nălucă, vreo fată din alea nebune, de umblu în rochii străvezii sau albe și cântă și duc, și te duc… și uiți.

or l-o fi blestemat vreo babă…?

Prințul fără casă nu-și găsea casa. Nu avea împărăție  iese. Regatul fără… sau  prinț fără regat.

Prințul era desculț, înainta desculț, trist, tăcut, disperat, cu ochii obosiți și fruntea asudată, cu mâinile plângând pe lângă corp…

Prințul s-a așezat pe jos, pe lângă drum și a adormit, se spune. A dormit dus… se spune. Și nu s-a trezit niciodată.

Bătrânii spun că nu avea casă și de asta nu s-o fi întors printre noi, cei tineri spun că a fost adormit și or fi văzut pe cineva prin preajma lui câteva ore în șir, făcând ceva ce aducea a ritual, iar copiii… cât despre ei, copiii știu că Prințul s-a întors Acasă, tocmai pentru că nu avea casă. Iar cineva de lângă el era chiar el…

 

lacrimi și vin

acea muzică care-ți îmbrăca sufletul. ca într-un pulover gros în miez de iarnă. și ușooooor.

 

și cafeneaua veche de după colț mirosea a muzică veche, a cafea tare și fum. avea  suflet, știi? părea una dintre bătrânele alea gata să-ți depene povești fabuloase despre vremuri apuse, tineri magnifici și… da, cu siguranță era franțuzoaică. cafeneaua avea suflet. se îmbrăca seară de seară cu oameni dichisiți, sclipitori, ca niște bijuterii mai mult sau mai puțin false… poate știa și spaniolă, cafeneaua zic. și tangou putea dansa…

aș fi putut paria că avea amanți. cu zecile! bărbați urâți și bărbați frumoși, tineri și bătrâni, îngrijiți sau nebărbieriți își culcau capul pe mesele ei, sau pe tejghea ca pe niște coapse de femeie. și ea îi mâmgâia cu alcool. și muzică… dah, veche. bună!

confesiuni. cât de ușor ți-e să-ți descarci sufletul unei străine. unui străin.

și să uiți.

pantofi, și doamne în rochii negre, jeanshi și rock, sau…

despre cafenea. ce știu oamenii despre cafenele? m-am mutat cu totul în filmu ăla pentru că acolo viața era elegantă… și-atât.

să fii beat de viațăăăă…

– înc-un pahar, din ăla roșu!

levitație. pentru că tot ceea ce este, ESTE! lacrimi și vin. Vin! Venim!

lucrurile pierdute

she live(s)d inside. of everyhting.

 

a deschis cutia de cafea, rămase puțină. Simțea noaptea, pe piele. răsuna jazz în garsoniera ei mică, închiriată de câteva luni. se purta lent  prin cameră, mișcându-și corpul alene, aproape ca o  felină, mușcându-și  buza de jos – ai fi zis că săruta muzica, că o mângâia…  era puțin beată – vinul ei roșu se prelinse pe bărbie și pe piciorul paharului, lăsând o dâră roșietică-negricioasă pe masă și pe piele. se auzeau râsete de copii în curte și zgomotul fericirii lor se împletea cu cel al jazzului și ea ar fi zis că e acuma într-o cafenea pariziană plină cu artiști de tot felul sau într-un bar ieftin, plin de oameni simpli, care strigă în gura mare despre… orice. bătea un vânt de august, și ploaia părea atât de aproape. se îndrăgostise de acel vânt, și îi căuta nume, sau … ceva. el îi alerga prin păr, și parcă prin vene. își aruncase tricoul pe jos și rămase așa cum îi plăcea să rămână când se regăsea singură acasă. aproape simțea marea, deschise geamul și sânii ei fură sărutați de ploaie în văzul … oricui, în văzul tuturor. zâmbea ușoară ca un copil, la început și apoi în hohote ca o femeie fericită. avea buze pline, roșii, suculente și  își ridicase picioarele pe geam, trecându-le peste pervaz, trase  un cearșaf peste umerii goi și sorbi din pahar.

– drace, ce frumos e! ce frumos…

ea era așa de beată și totul atât de luminos.

șoapte. și…

închise ochii și într-o clipită străbătuse cerul. o readuseră cu picioarele pe… cer.

– hei, nici nu reușisem  măcar să… deschid pachetul ăla de țigări!

zâmbi nostalgic.

 

Toate lucrurile pierdute aici, pentru că toate lucrurile se pierd aici. 

 

Senin și recunoscător

să te regăsești la sfârșitul Pământului ca la sfârșitul oricărei zile.

 

 

despre vânt

în acea zi-spre-seară Vântul alerga nebun. dacă nu l-aș fi cunoscut de prea multă vreme mi-aș fi zis că e… îndrăgostit. Ce prostie… Dar să-l fi văzut cu alerga, cum alerga! cum trăgea fetele de cosițe și se lua la harță cu băieții, cum stârnea țărâna și zgârâia apele, cum zgâlțâia copacii, cum fugea după iarbă, cum strunea stelele și norii, și dacă nu îl ascultau  îi alunga cât colo, după cer, sau deasupra lui lăsând o plapumă neagră deasupra boltei ca o cortină  între acte. A trecut și pe la mine în acea zi. Daaa, cum să nu-mi aduc aminte? stăteam la fereastră, cu ochii mari și gura căscată și când el s-a apropiat m-am dat puțin înapoi și ne-am privit lung în ochi. Asta a durat ceva vreme. Da,îmi aduc aminte. A și intrat în casă. S-a uitat lung la părul mamei, la cărțile de pa masă, la perdele. Și a ieșit tăcut. Era calm. Copiii s-au dat înapoi crezând că vine spre ei. Dar nu – el s-a așezat pe prispă, și-a sprijinit fața în mâini și a lăsat loc ploii.

Poate chiar era îndrăgostit. Doar că ploaia în  gălăgia ei surdă se îndepărtase. Mult prea tare, mult prea mult.

 

urme de ecou

a intrat în casă. cheile pe masă, și mănușile, și o rană alăturată unei bucăți de suflet. l-a privit cu ochi triști, absenți. l-a privit ca prin el, ca pe dinlăuntru, sau ca și cum nu l-ar fi văzut deloc. ticăia un ceas vechi pe perete și în bucătărie mirosea a ploaie.de vară, dulce. poate pentru că geamul era deschis. curăța cartofi și fredona ceva vechi, ceva de demult, de când… de oricând. în casă se strecurau fluturi,zeci de fluturi albaștri. Albaștri, ca ochii lui. și albine. și și-a zis că e seară și el tace. și nu mai tăcea! i-a strigat fără vlagă să nu mai tacă și el continua să tacă. i-a strâns cu toată puterea mâna și l-a cuprins și a vrut să-i muște obrazul, dar ieșise deja afară. i-a văzut spatele, i-a văzut urmele, i-a văzut pașii, i-a văzut geanta, i-a văzut… surâsul trist. și vechi. și palmele triste, atârnând ca două amintiri spânzurate de creier. îi era atât de dor de el. și abia ieșise, și atât de dor , încât nu avea lacrimi. În ea, el nu plecase, nu tăcuse, nu închise ușa. În ea el se întoarse înapoi,ca în fiecare dimineață să-i ureze o zi minunată și s-o sărute pe frunte și să-i spună azi când vii. și am să te aștept.

De fapt, cartofii arseră demult, și ea se așezase golită de orice, de tot la masă și mâncase pâine seacă. Băuse apă de la robinet și se așezase pe jos, întinzând mâinile ca pentru zbor, sperând că la cer se poate ajunge și urcând pe scări.lumina murise în ochi.

și mi-am zis poate așa e mai bine. deși știam că nu.

sau poate nimic nu mai are importanță decât faptul că ne ieșim din minți, și din sine, și din orice…

și faptul că râdem pe buza prăspastiei de cei care au căzut în ea.

or, poate nici asta.

știi ce  mă întreb: cum se face că devenim exact inversul a ceea ce speram sau am crezut că vom fi? Nu schimbăm nimic. Nici în istoria lumii, și nici măcar în a noastră.

deși, totul se schimbă. Poate ne consumă, poate ne digeră , poate nu știu ce. Și dintr-o zi nu ne pasă, nu ne mai pasă. Pentru că nici celorlalți.

știi ce mă întreb? Când obosim? Când curajul din noi și entuziasmul cedează perplexității, indiferenței?

Și ne complacem în atare stări. Ne simțim jalnic, dar confortabil. Triști, dar confortabili. Așezați, siguri pe ziua de mîine.

Și nu e  decât iluzie.

mă întreb când încetăm să avem nebunia visului de a le urla în față oamenilor toate cuvintele pe care vrem să le spunem?

cel mai tare doare nu atunci când doare, ci atunci când simți că nu te mai doare, că n-are cum să te mai doară, că nu te mai putea durea.

da, cel mai tare doare absența durerii. Asta înseamnă nimic.

nu e nimic. nincăieri. nu e dincolo, mâine etc.

poate că-mi ies din minți. pur și simplu. și nu există explicații. și nici …