ea spunea  cad

și cădea

și vinul ăla roșu se ripisea

pe asfalt

și-mi aminteam

tu ziceai

uite, ce frumos

și luna se risipea în pete

și cerul în pahar

iar ăsta nu era decât vin

și ce crezi?

cel mai bun sentiment

fără

de altfel, nu există sentimente,

nici oameni, nici …

nu suntem decât niște legume care vor muri

și nimeni nu-și va aminti vreodată

modul nostru pesimist de a privi viața

și poate nici vorbele lui Voltaire

,, tout est pour le mieux dans le meilleur des mondes possibles”

pentru că nu e așa

sau

cine știe?

tot ce ne rămâne e să fim sarcastici

să ne scoatem din minți unul pe altul

să ne punem bariere

să ne urâm viețile

să devenim indiferenți până la perplexitate

… încât să ne irite fericirea.

și să-i urâm pe cei  care nu ne înțeleg

sensuri pierdute

și noi murim

nu-mi pasă.

nu-mi mai pasă.

bună dimineața, Soare!

frânge-mă din nou.

nu mai ai ce.

noapte bună, Soare.

murim.

nu-mi pasă.

murim. Și ce dacă?

până la urmă chestiile care nu ni se întâmplă ne răscolesc

profund.

murim… și asta e. încep să te urăsc.

și asta e.

și tot mi-e dor  de tine.

și asta e.

asta e!

 

 

 

 

 

 

Atât

deschid casa, deschid marea

atât de multe lacrimi, atât de vocea ta

atâta de puțin, mă-ntrebi?

atâta, zic.

Nu e nimic de spus

decât că corpul meu s-a îngropat în haina ta

și privește marea.

și probabil ai să-mi adresezi atât de multe alte întrebări,

fără s-o zici pe aia care chiar contează,

dar ce contează?

auzi marea? e vară, dimineață

și iulie tot e.

eu îți port haina.

îți port gândurile

îți spun ,,bună dimineața”,

îți atingi buzele de creșetetul meu, mă cuprinzi

și plângem.

 

totul a venit pentru noi prea târziu.

… dar încă mai suntem, da?

nu-i așa?

 

ha!

… de fapt n-a fost nimic de spus.

Doar de trăit. Atât.

și noi n-am învățat…

și-aș vrea să-mi spui că încă mai e timp.

Chiar dacă nu-i…

– Și-atât?  -Atât!

Atât.

 

 

 

Renunțarea

Dedicat tuturor celor care au încetat să lupte. Cu orice. 

 

Cum ar fi fost viața mea dacă nu aș fi cunoscut anumiți oameni?

Altfel. Mai bună? Mai rea? N-am să aflu niciodată.  Și poate că asta e partea bună.

Trebuie să recunosc că am probleme serioase cu oamenii. Cu toți oamenii.  Mi se întâmplă uneori să mă atașez de ei. Iată. Și uneori nu pot  să-i las. Chiar dacă ei mă  lasă.  Oamenii întotdeauna pleacă. Și te lasă singur, și nebun, și trist. Te lasă să-ți duci povara de unul singur. Să-ți fie dor de unul singur, să mănânci de unul singur, să plângi de unul singur, să faci duș…

 

În fine, pe unii dintre ei mai bine nu i-aș fi cunoscut.

 

Așa a început povestea mea cu Sophie – nedorind s-o cunosc. Evitând-o. Ce tâmpenie! De cele mai multe ori greșelile din viața noastră ne găsesc singure. Da, așa s-a întâmplat. Cea mai veche istorie din lume… cineva întîlnește pe Cineva care-i răstoarnă universul.

Avea ochii mari și plânși. Albaștri și mari. Așa mi i-am imaginat. N-am văzut-o cu adevărat niciodată. Sophie…

 

–          Allô! Bonjour, je suis… beep, beep, beep.

 

Ea era marea.

 

–          La numărul meu de telefon răspunde altcineva.

Fumam nervos. Fumam mult la acea vreme. De fapt, la acea vreme făceam totul în exces. Era felul meu de a mă plânge de soartă.

 

–          Ei și? Ascultă, poate greșești…

–          Daniel, îmi știu numărul de telefon.

Daniel e cel mai bun prieten al meu. A fost…  Cred că ne știam încă dinainte de a ne naște, am avut atât de des senzația asta. Ne știam încă de la grădiniță. Cu el am chiulit de la ore prima dată, și următoarele zeci și sute de ori, cu el am încercat să fumez prima dată, cu el – prima beție, îmi amintesc cum și-a luat motocicleta aia. Era nebun, absolut nebun după viteză. Trăia, respira, adora, idolatriza motoarele. Dumnezeul lui se măsura în Cai Putere și km/h.

 

–          Și cine îți răspunde?

–          Nu mai știu, D. O femeie… e  franțuzoaică cred, sau o arde pe  franțuzește…

–          Le-nșiri măi.

–          Zău, ia vezi!

–          Bă, e ea! Chiar e o … ! Frateee…

 

 

Unul din puținele lucruri pe care chiar le iubesc este Începutul. Atunci când încă nu ne dăm seama, nu înțelegem, nu știm. Așteptarea…

Ciudat, Sophie îmi răspundea mereu la apeluri. Chiar dacă erau în miez de noapte, sau… de zi. Da, o iritam , mă certa, dar îmi răspundea. Poate de asta m-am atașat – Sophie era mereu gata să-mi vorbească, Sophia era disponiiblă. De fapt, Sophie era și ea singură… Nu știu cât de mult explică asta…

 

– Sophie?

– M?

– …

– …

 

Și în discuții cel mai mult îmi place partea cu liniștea. Numai după liniște se aud cuvintele…

sau după furtună.

 

Răvășit capul, răvășit corpul, răvășit locul. Era 5 dimineața. 5 dimineața e partea mea preferată a zilei.  Mi-am făcut o omletă, am mâncat-o absent. A șuierat ceainicul – nu aveam ibric – și mi-am preparat cafeaua, am deschis geamul  – locuiesc la etajul 7, am spus? – mi-am scos picioarele, mi-am tras pătura pe spate  și pentru prima dată, după mult timp, mi-am băut cafeaua cu ochii la cer. Am plâns. Era un răsărit atât de frumos, atât de frumos! Doamne, era iulie, era rouă, era atâta verde! De parcă aș fi murit și ajuns în Rai. Îmi tremurau mîinile pe cană. O cană mare, galbenă.

 

Când Sophie nu mi-a mai răspuns… s-au închis toate ușile, toate geamurile, au tăcut toate gurile. Era 5 dimineața și mi-a răspuns la boîte vocale. Voila!

 

S-a rupt lanțul.

Medicii nu știu nimic despre inimă, artere și probleme respiratorii.

Numai cred că știu.

 

 

Nu-mi rămase nimic de la Sophie, nu-mi mai aminteam nici măcar vocea ei. Tot ce-mi mai aminteam era piesa aia la radio pe care am ascultat-o atunci –  despre viață bună. Căcatul cu piesele bune e că se ți se nimeresc fix în momente de căcat. – pixul ăla din care s-a scurs cerneala – mi-am zis că poate sângerează cuvintele în el, dar nu le-am mai putut salva, eram ocupat cu altceva, cutiile alea cu scoici. Sophie era marea pentru că eu adunasem zeci de cutii cu scoici –  mai mici și mai mari – și le răscoleam când vorbeam cu Sophie. Era ca și cum am fi vorbit pe plajă…

Încă am cutiile alea, am  un fix cu cutiile. Și cu scoicile. Am câte o cutie de scoici adunată de fiecare dată când am fost la mare.

Sophie înseamnă mare. În traducere pre limba mea.

 

Când Sophie nu mi-a răspuns… ei bine, mi-a răspuns propria voce. Nu mi-o auzisem de atâta timp, nu mă ascultasem de atâta timp… Oamenii caută să se facă ascultați de alții, însă nu se aud pe ei înșiși. Niciodată. Sau decât  foarte rar.

 

Când Sophie nu mi-a răspuns… mi-am dat seama că nu ieșisem afară de câteva săptămâni. Cum trăisem, ce eram, unde eram, cum eram?

 

Trăisem numai cu vorbăria aia. Mă obișnuisem…

 

 

Când m-am întors seara acasă am sunat-o iarăși pe Sophie. Eram disperat…

 

Petrecusem 7 ore jumate la servici și desenasem diezuri pe toate hârtiile. Închisori mie!

Să fie! Sophie, să fie!

 

Până la urmă, singurul lucru pe care ni-l dorim cu toții este ca cineva să ne aștepte Acasă la sfârșitul zilei, cuiva să-i fie dor.  Este singurul lucru care recuperează efortul, nervii, tristețea și restul rahatului unei zile de lucru.

 

–          Allô!

 

Sophie mi-a răspuns. Sophie citea ,,Una mattina’’.

 

 

 

bună dimineața!

mă uitam cum trec zilele alea lungi, una după alta, de parcă ar fi fost foi de  jaluzele și…

 

 

niște fum cu cafea. Niște fast-food, niște plictis, niște tristețe, niște speranțe.

Niște ore, multe ore. Așteptare. Telefoane. Confuzii.

Cifre, oameni. Oameni, cifre.

Monede. Ceva Cer, ceva vreme. Ceva pierderi. Ceva goluri interioare, ceva lacrimi.

Ceva pauze. Ceva singurătate.

Jumate virgulă. Un punct gras. Un început, un sfârșit.

Calculator, telefon.

 

Seară. Niște lumină.

și somn.

 

Și iar dimineață, și iar luni.  Și totul nu e decât temporar, da?

 

 

 

 

 

Conversații (1)

a tras perdeaua, lăsând dimineața cu picioarele-i reci să intre în casă. Și-a scos reportofonul din  sertar, a tras adânc aer în piept șiiii…

 

– se aude ceaininul pe aragaz, cafeaua în cutie, roua în iarbă, filele în cărți, norii tîrșîndu-și pașii prin cer. Se aud bărbați frumoși atingându-și obrazul nebărberit de alți obraji- încă somnoroși, încă moi, încă calmi, încă visători…

și ochii lor triști coboară de-a lungul spinării lor, ș-apoi se abat spre ferestre , spre uși, spre pereți, spre enumerații…

,,strâng un pumn de țărînă în palme ca pe trupul ei și … știu că aș putea, că aș putea s-o distrug. Eu, ăăă…

și-a plimbat ușor acadeaua peste buze și mi-a zâmbit ștregărește…”  pag. 32

v-ați simțit vreodată viața ca o peliculă cinematografică. Nu? Măcar ca un trailer?

oamenii nu mai aud. Nu mai aud cum se aprinde un chibrit, cum freamătă un copac, o femeie, cum râde un copil, cum plouă, cum apa se întinde  din ibiric în cești, cum tocul zgîrîie foaia, unghiile -pielea… cum arde. Cum ardem. Cum ardem! Cum ardem?  Cum, ardem? Cum ardem! Nu ne mai pasă.

aud cum arde țigara asta, cum vântul zburdă în curte, aud buzele cuvintelor pe ceafa mea… cum știu ele să iubească!

ceasul ăsta vechi. cum știe Timpul să te scuipe în față, cum mai știe!

 

…și-mi spun  – ,,uite mă, cum ar putea ăsta să te dezintegreze, să te facă să tremuri, să te dizolvi, să te topești leneș ca înghețata . Copil, naivă, sau cum ți-au mai zis acolo, atunci. Câte prostii poți să îndrugi. Și printre ele cîte un adevăr sărac, și mic, și slab, și pierdut – așa ca să nu-l vadă nimeni. Sau măcar nimeni din cei care n-ar trebui. El ar trebui să observe, n-are cum să nu. Și nu trebuie decât să aștepți. Ca o nebună, ca o imbecilă, ca o disperată…  devorezi amintiri, gânduri, cuvinte, cărți, emoții… îți spui că ce bine le-o fi păsărilor, mărilor, stelelor. Ce bine le-o fi oamenilor care se înțeleg, cărora nu le este frică, care se dau cu capu de pereți pînă mor, care ard de vii, care se consumă…”

Poate  ar trebui să nu (îl) mai  percep.

Atât de aproape de final, atât de aproape de început…

 

Înregistrarea nr. 1 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dimensiuni

-Știi de ce? Pentru că toți plecăm… 

 

 

Aprind prima țigară. Nu ne-am văzut de mult timp și nimeni nu vrea să tacă. Cuvintele zburdă,  sar, aleargă printre noi.

Era ora șase seara și părea că suntem într-o poveste, într-un timp de altădată.Părea că suntem odată ca niciodată, știi?

Era Chișinăul, mic ca întotdeauna, cu troleibusele sale ca niște jucării pline de chibrituri arse, erau castanii, era acea muzică, pseudo-jazz cântat cu atâta sevă, cu atâta … cântat ca atunci când îți vine să-ți muști buzele până la sânge de plăcere, era acea cafea cu gust oribil, de McDonalds, erau toți acei trecători îmbrăcați ca și cum un copil nepriceput  le-ar fi cusut zdrențe… erau geamurile mici, cu gratii și clădirile vechi cu uși sculptate minunat într-o vopsea decojindă de culoare închisă.

Era acel chitarist cu ochelari, despre care bănuiam…

Aprind prima țigară și mă trezesc în deșert. Fericit. Să mă fac înțeles – n-am ieșit niciodată din orașul acesta, nincăieri – am frică de locuri noi. Dar sunt fericit în deșert. Așa cum n-am fost niciodată în viața mea reală.

…Și simțeam această fericire ca pe ceva concret, ca pe ceva pe care poți pune mâna, îți poți plimba degetele, sau buzele, sau ochii…  Mergeam desculț prin deșert. Picioarele mele se simțeau ca-n nisipul de pe plaje. N-am fost niciodată la mare, dar i-am simțit de atâtea ori gustul. Ca pe ceva absolut, ca pe un sărut, sau o stângere de mână, sau o julitură. Cred că marea se lasă ca o rană în noi – nu vom mai fi niciodată aceieși văzând marea, plângându-i în poale la cinci dimineața… căutând s-o mângiem cu mâinile, cu pleoapele, îmbrățișînd-o în  scufundări…

 

 

Aprind a doua țigară și discuția e în toi. Râdem.

–          Apropo, îți stă mai bine nebărberit.

–          Bla, bla…

 

De-a joaca cu timpul:

 

–          Am stat o vreme împreună.

–          Daaa… ( oftat melancolic)

–          Am dormit în aceeași casă.

–          Am plâns sub aceeași plapumă.

–          Am mâncat dintr-o furculiță.

–          Am băut din aceeași sticlă de bere.

–          Am cântat…

–          Am făcut duș sub aceeași apă.

 

 

Este ceva disperant, strigător de frumos în a te vedea mergând în  pustiu. Fără început, fără sfârșit. Aproape liber, aproape nou. Ca un bebeluș. Știi, dorința aia nebună de a reveni, dorința aia nebună de trecut, de întoarcere.  La urma urmei, poate că într-adevăr înainte de a ne naște trăiam în Paradis și lucrurile erau așa cum trebuie să fie, și nu aveam regrete…  uneori simt că cobor pe ani, ca pe niște scări înapoi. Și pentru fiecare aducere aminte iau câte o palmă după ceafă, sau peste obraz. E un tîmpit cine crede că a fi trist e  trist. A simți, orice!, este dincolo de toate o imensă exaltare, un salt Dincolo…  sunt recunoscător pentru fiecare lacrimă, pentru fiacre șanț săpat în mine de alți oameni.

–          Oaaaaaaaaaaaaaaaaaameni, mulțumesc că mă răniți!

Poate înseamnă că încă vă pasă.

Cum supraviețuiesc oamenii marilor iubiri? Mi-e peste putință să înțeleg…

 

 

A treia țigară aduce cu ea un vânt ușor de mai și un vârf ușor de scrum. Puful plopilor gravitează leneș în spațiu. Odată cu el alergia unora și starea de visare a altora… bineînțeles cu variații la temă. Senzația de magie , de parcă ai fi în interiorul unui glob de cristal, din alea care apar cu sutele în vînzare în Ajun de Crăciun. Ceștile fără cafea dau sentimentul de înjumătățire…

 

…în comparație cu rătăcitul prin pustietate. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că-mi place atât de mult galbenul, sau auriul, ce-o fi acolo. Oricum nu i-aș zice culoare. Și căldura – în copilărie adoram iernile, după ce-am crescut mare și vremea părea c-o ține tot într-un frig visam la o căldură nesfârșită, îmi venea să mă urc vertical și să mă așez pe soare, însă tot ce-mi permiteam era atunci când apărea, să mă așez pe o bancă și să închid ochii în fața lui. Putea crede că mă supun lui, energiei lui, căldurii, luminii… mă absorbea. Iubește-mă, Soare! Ca o fată. Ca și cum aș fi frumos, ca și cum aș fi puternic, ca și cum aș putea să te las și să-ți fie dor…

 

A patra țigară și conversații aproape fumate…

 

…și mersul pe jos. Îmi iubesc atât de mult picioarele! N-aș fi conștientizat poate altfel – fără rătăciri n-am ajunge niciodată la noi înșine – îmi ador corpul, mai ales picioarele. Mă pot duce oriunde. Teoretic, cel puțin.

 

–          Ai fumat deja patru!

–          Hehe, stai că am mai aruncat. Aproape juma’  de pachet…

 

În pustiu n-au pus ăștia niște automate de cafea. Adevărata tristețe este să nu-ți poți umple tristețea cu o cană de cafea – acolo Sus nu s-a aflat încă despre asta? Alo? Mă auziți?

 

Un cerșetor, fostul nostru prof de literatură, un domn obez și foarte transpirat c-un braț de bujori, vânzători ambulanți. În toată viața n-am văzut vânzători mai frumoși decât cei de cireșe. O fi fiind însemnați?

-Încă una, și gata.

Aprind ultima țigară. Cum știu că e ultima? Nu știu, nimeni nu știe – asta e cheia: să nu știi, să nu vrei să știi. Începe a burnița. Și nu simțisem miros de ploaie. E fum și e ploaie și jur! că niciodată n-am văzut – și pot să jur că nici nu voi mai vedea vreodată –  ceva la fel de frumos, la fel de mare, la fel de nu-știu-cum – înălțător o fi cuvântul? Cine știe? Sînt senin.Sînt ud pînă la oase și senin ca o dimineață de vară. Ca și cum aș fi singur și plin în Univers…

Sînt uscat ca făina asta de nisip de sub picioare și senin ca o dimineață de vară.

Stingeți lumina cînd ieșiți, vă rog!

 

 

 

exercițiu cu infinit

și marea săpa tuneluri sub tălpi,

și soarele săpa tuneluri în mare,

și noi săpam tuneluri în atmosferă,

și probabil cineva ne săpa între timp prin vise,

ca să facă loc altcuiva să ne sape și prin inimă

și să nu mai existe distanță de la mare la inimă

și totul să nu fie altceva decât o țeavă,

sau o țeapă

sau orice am putea crede

sau iluziona

fără a putea ascunde, ca și cum ar fi atât de evident că iubești Parisul, și marea, și stelele, și tălpile goale-n nisip…

și senzația de dor ca pe o foame, sau…

zic senzații, seară

și fluturi cuminți luînd cina pe terasă … când de fapt toate astea nu înseamnă decât că ploua lângă mare.

și totul n-are sens pentru că n-a fost conceput pentru sens… ideea era, Doamnelor și Domnilor: poftim și fiți atenți, vă rog,

Dincolo e infinit.

 

 

Design a site like this with WordPress.com
Get started