Dedicat tuturor celor care au încetat să lupte. Cu orice.
Cum ar fi fost viața mea dacă nu aș fi cunoscut anumiți oameni?
Altfel. Mai bună? Mai rea? N-am să aflu niciodată. Și poate că asta e partea bună.
Trebuie să recunosc că am probleme serioase cu oamenii. Cu toți oamenii. Mi se întâmplă uneori să mă atașez de ei. Iată. Și uneori nu pot să-i las. Chiar dacă ei mă lasă. Oamenii întotdeauna pleacă. Și te lasă singur, și nebun, și trist. Te lasă să-ți duci povara de unul singur. Să-ți fie dor de unul singur, să mănânci de unul singur, să plângi de unul singur, să faci duș…
În fine, pe unii dintre ei mai bine nu i-aș fi cunoscut.
Așa a început povestea mea cu Sophie – nedorind s-o cunosc. Evitând-o. Ce tâmpenie! De cele mai multe ori greșelile din viața noastră ne găsesc singure. Da, așa s-a întâmplat. Cea mai veche istorie din lume… cineva întîlnește pe Cineva care-i răstoarnă universul.
Avea ochii mari și plânși. Albaștri și mari. Așa mi i-am imaginat. N-am văzut-o cu adevărat niciodată. Sophie…
– Allô! Bonjour, je suis… beep, beep, beep.
Ea era marea.
– La numărul meu de telefon răspunde altcineva.
Fumam nervos. Fumam mult la acea vreme. De fapt, la acea vreme făceam totul în exces. Era felul meu de a mă plânge de soartă.
– Ei și? Ascultă, poate greșești…
– Daniel, îmi știu numărul de telefon.
Daniel e cel mai bun prieten al meu. A fost… Cred că ne știam încă dinainte de a ne naște, am avut atât de des senzația asta. Ne știam încă de la grădiniță. Cu el am chiulit de la ore prima dată, și următoarele zeci și sute de ori, cu el am încercat să fumez prima dată, cu el – prima beție, îmi amintesc cum și-a luat motocicleta aia. Era nebun, absolut nebun după viteză. Trăia, respira, adora, idolatriza motoarele. Dumnezeul lui se măsura în Cai Putere și km/h.
– Și cine îți răspunde?
– Nu mai știu, D. O femeie… e franțuzoaică cred, sau o arde pe franțuzește…
– Le-nșiri măi.
– Zău, ia vezi!
– Bă, e ea! Chiar e o … ! Frateee…
Unul din puținele lucruri pe care chiar le iubesc este Începutul. Atunci când încă nu ne dăm seama, nu înțelegem, nu știm. Așteptarea…
Ciudat, Sophie îmi răspundea mereu la apeluri. Chiar dacă erau în miez de noapte, sau… de zi. Da, o iritam , mă certa, dar îmi răspundea. Poate de asta m-am atașat – Sophie era mereu gata să-mi vorbească, Sophia era disponiiblă. De fapt, Sophie era și ea singură… Nu știu cât de mult explică asta…
– Sophie?
– M?
– …
– …
Și în discuții cel mai mult îmi place partea cu liniștea. Numai după liniște se aud cuvintele…
sau după furtună.
Răvășit capul, răvășit corpul, răvășit locul. Era 5 dimineața. 5 dimineața e partea mea preferată a zilei. Mi-am făcut o omletă, am mâncat-o absent. A șuierat ceainicul – nu aveam ibric – și mi-am preparat cafeaua, am deschis geamul – locuiesc la etajul 7, am spus? – mi-am scos picioarele, mi-am tras pătura pe spate și pentru prima dată, după mult timp, mi-am băut cafeaua cu ochii la cer. Am plâns. Era un răsărit atât de frumos, atât de frumos! Doamne, era iulie, era rouă, era atâta verde! De parcă aș fi murit și ajuns în Rai. Îmi tremurau mîinile pe cană. O cană mare, galbenă.
Când Sophie nu mi-a mai răspuns… s-au închis toate ușile, toate geamurile, au tăcut toate gurile. Era 5 dimineața și mi-a răspuns la boîte vocale. Voila!
S-a rupt lanțul.
Medicii nu știu nimic despre inimă, artere și probleme respiratorii.
Numai cred că știu.
Nu-mi rămase nimic de la Sophie, nu-mi mai aminteam nici măcar vocea ei. Tot ce-mi mai aminteam era piesa aia la radio pe care am ascultat-o atunci – despre viață bună. Căcatul cu piesele bune e că se ți se nimeresc fix în momente de căcat. – pixul ăla din care s-a scurs cerneala – mi-am zis că poate sângerează cuvintele în el, dar nu le-am mai putut salva, eram ocupat cu altceva, cutiile alea cu scoici. Sophie era marea pentru că eu adunasem zeci de cutii cu scoici – mai mici și mai mari – și le răscoleam când vorbeam cu Sophie. Era ca și cum am fi vorbit pe plajă…
Încă am cutiile alea, am un fix cu cutiile. Și cu scoicile. Am câte o cutie de scoici adunată de fiecare dată când am fost la mare.
Sophie înseamnă mare. În traducere pre limba mea.
Când Sophie nu mi-a răspuns… ei bine, mi-a răspuns propria voce. Nu mi-o auzisem de atâta timp, nu mă ascultasem de atâta timp… Oamenii caută să se facă ascultați de alții, însă nu se aud pe ei înșiși. Niciodată. Sau decât foarte rar.
Când Sophie nu mi-a răspuns… mi-am dat seama că nu ieșisem afară de câteva săptămâni. Cum trăisem, ce eram, unde eram, cum eram?
Trăisem numai cu vorbăria aia. Mă obișnuisem…
Când m-am întors seara acasă am sunat-o iarăși pe Sophie. Eram disperat…
Petrecusem 7 ore jumate la servici și desenasem diezuri pe toate hârtiile. Închisori mie!
Să fie! Sophie, să fie!
Până la urmă, singurul lucru pe care ni-l dorim cu toții este ca cineva să ne aștepte Acasă la sfârșitul zilei, cuiva să-i fie dor. Este singurul lucru care recuperează efortul, nervii, tristețea și restul rahatului unei zile de lucru.
– Allô!
Sophie mi-a răspuns. Sophie citea ,,Una mattina’’.
aproape.blog 