– aproape aud marea.
– Dan, suntem la n kilometri distanță!
– și ce-mi pasă mie?! EU AUD MAREA! Și ăsta nu e un vis. Sau este. Doar că unul foarte palpabil.
– …
– ei bine, aproape! Aproape palpabil. Mulțumită?
– surâs.
***
– și, te rog, nu-mi scrie propozițiile, au!, adică nu-mi începe propozițiile cu literă mică!
– de ceee?
– dă ochii peste cap. De aia, Dan. De altfel, n-ai să mai auzi marea…
– nu-mi faci tu una ca asta!
***
două umbre pe iarbă. Iarbă crudă de aprilie. Niște ochi închiși, niște brațe întinse, niște degete răsfirate, plutind prin aer, niște unde de lumină, câțiva gândaci, un melc, un melc mare ( oare în lumea lor există melci obezi? ) , niște aromă bețivă de tei, o mâță, o pereche de adidași și una de pantofi, niște sunete îndepărtate de claxon. un plic, un stilou atârnând de buza lui de jos, câțiva nori leneși, cu picioare lungi , niște foșnete și câteva cuvinte lungite pe un boț de hârtie.
***
– Ei știu atât de puține despre mare… Cum poți descrie marea în cuvinte?
– Cine ei ?
– Oamenii. Toți oamenii care cred cu adevărat că au văzut vreodată marea…
***
Dragi oameni,
marea nu mai este mare, nu se mai cheamă mare și cum s-ar chema altfel nu știu…
***
– Nu suntem proști?
– privire încurcată, întrebătoare.
– știi tu, am anulat marea…
– șșșșș. Mare nu e mare numai pentru că i se zice mare.
– și ce e marea?
– un fel de cer cu picioarele-n sus.
– …sau pe dos.
– da.
– da?
– daaa.
***
Tălpi goale.
***
– Și eu aud marea.
***
Liniște. Pe dos. Cu picioarele goale.
aproape.blog 