#20:Lecție

– Definiția fericirii?

– A te minți nedumnezeiește.

#19: acele zile

…pentru că acele ultime zile  din ceva. Acele zile când simți că totul îți scapă din mâini. Acele zile în care simți cum trece timpul pe lângă tine. Acele zile în care simți că sfârșitul e aproape. Sfârșitul a ceva , a orice. Și ai sentimentul că ai fi o gară, un aeroport… și toți, și toate te părăsesc. Iar tu simți, de fapt nu simți decât liniște. Și asta îți dă o stare de bine. Uneori e mai bine să lași tot. Sau să nu mai lași nimic să te deranjeze, să te chinuie, să te afecteze… Ș-apoi să iei lucrurile de la început. Cumva altfel.

 

Uneori așa trec zilele de primăvară. Nu știu de ce.  🙂

 

#18: Detașare

– Așadar, asta  e tot…

– Da, domnule.( O clipă de tăcere) Presupun.

– Mmm… Presupui sau ești  sigură?

– (încurcată) Presupun… ăăă…că, mmm, cu siguranță…

– Așează-te! Așază-te, îți spun!

– De ce, domnule? Curând …

– (nervos)  Ce, ți-ai înghițit cuvintele?  (pauză) Hai lasă, nu plânge.

– Da, domnule. (smiorcăindu-se)

– Știi că nu-mi place…  Gata, pentru numele lui Dumnezeu!

– Îmi, îmi pare rău …

– Minți!

–  … ( uimită )

– Ce mă privești așa?

– Cum, cum aș putea… ?

– ( Venind foarte aproape de ea, șoptit ) Dacă într-adevăr ți-ar  părea rău, n-ai pleca.

– ( se dă înapoi încetișor) Dar…

– Vezi? Mă respingi! Ți-s străin … deja.

– Do…

– ( Oprind-o brus printr-un strigăt) Nu-mi mai spune domnule.

-… ( vrea să spună ceva, dar se oprește)

– Renunță!( venind iar în grabă spre ea) Ce-ți pasă? Da, nu a mers acum, dar … Ascultă, amândoi am greșit. Hai s-o luăm de la-nceput!Vrei?Spune că da, spune… ( strângând-o de umeri).

– (Gândindu-se un moment. Îi ia fața în palme.) Ăăăm… (surâde nervos) Bună …

– Nebună.(râde) Nu m-am abținut.

– (respiră adânc, își apropie fruntea de a lui ) Cât e ora?

– 11.11 Mă iubești?

– Bineînțeles că … nu!

– Spune-mi-o privindu-mă în ochi.

– Nu!

– Spune-mi-o strîngîndu-mi mîna.

– Nu!

– Sărută-mă!

– Nu!

–  Iubește-mă!

–  Prea tîrziu.

–  Ce faci aici?

– Rămîn cu tine! Și tu?

– Îți fac bagajele!

– De ce?

– Pentru că mergem la mare. Cu trenul!

– Ce-ți veni?

–  Îmi veni gust de mare, de nisip, de albastru, de cer.

–  Ești nebun?

–  Atîta mi-e de dor …  ( o strânge).

–  Ce-mi faci?

– Te dizolv! Te dezintegrez!

– (panicată) Lasă-mă. lasă-mă!

– Nu mă lăsa!

– Mă dori!

– Deja cobori? Asta e… tot?

– Totul e iluzie!

– Cum, ce vrei să spui?

– (visătoare) Plouă. În aprilie plouă și cad flori de cireș, și …

– …și?

– Se aud zgomote afară. Plâng niște Dumnezei…

– Despre ce vorbești?

– Cum, tu nu auzi?

–  Firește, de aia și te-am …

– Se lasă norii prea jos…

– …întrebat.

–  Oh, sînt obosită …

– Nu, nu! Nu te lăsa, nu mă lăsa! Nu închide ochii! Rămîi!

–  Prea tîrziu, toate vin prea tîrziu …  tu vii?

#17:sfârșit de vară (într-o cafenea (pariziană))

-Minunată zi!

-Ia loc.

-Soare, sâmbătă, seară!

-Ia loc.

-Ora 7, o șoaptă!

-Ia loc.

-Cinezi?Ce crezi?

-Ia loc.

-Dialog…

-Ia loc.Te rog!

-Te obosesc? Te orbesc? Te urăsc?

-…

-Te… iubesc?

-Ia loc.

-Dă-mi apă, te rog.

-Ia loc.

-Mă rog.

-Ia loc!

-Ți-e sete? Ți-a merge? Ți-a șede?

-Ia loc.

-Ți-e plajă? ți-e mare? ți-e sare?  ți-e piatră?  ți-e sfarmă? ți-e poartă?

-Ia loc!!!

-Ți-e sârmă? Ți-e lumină?

-?

-Ți-i vierme? Ți-i duh?

-Mă duc.

-Ți-e nuc?

-Mi-e coajă! Mi-e foc! Mi-e lemn! Mi-e carte! Mi-e frig! Mi-e cânt! Vreu să plâng!!!

-Ia loc!

-Te rog?

-Cum vrei, mă rog…

-Ce noroc!

-Te sufoc?

-Ai un foc?

-Ia-o din loc!

-Mă sfârșeeeesc…

-Adaug, cresc.

-micșorez.

-Suntem diez.

-cu mere.

-Începutul e ieri.

– Cum, nu mai e vară?

-Ia loc!

-Iau loc. Stai o clipă. Iară?

– Dă cerului foc!

-Undeva  a murit …

-Nu plânge!

-Nu plâng!

-Cine?

-Ce?

– A murit?

-Vara.

-Când?

– Mă ninge iară tu.

-Mă plânge! Mă plânge, copil nebun!

-Stea căzătoare, cometă, nebuloasă , nor, furtună!(  a se spune cu sufletul la gură, aproape lăcrimând)

-Ia loc!

– Ia-mă de mână!

-Ce nor, ce nor, ce mor(i) …

– Cafea!Cafea  cu susp(T)ine!

***

– Într-adevăr! Ce zi minunată!

***

– Sfârșitul începe cu  ,,a fost odată”. Nu a fost nici o dată. Niciodată! A fost destin. Destin, mă proștilor! De asta suspin. Sus prin… Paris. E de plâns.E de râs. E de spus.E de pus. Punct. Și tu?! Tu știi, și ai știut dintotdeauna că era verde !De aia am zis de cafea, de aia a murit vara, de aia 82 de scrisori au ars. M-am ars. A rămas. Ai rămas. M-am retras.

Cortina.

#16: avioane

pentru că …

plonjau nori în verde

executând piruete

la extremitățile

ceței din ceștile

cu gînduri vărsate în vene …

 

…ș-apoi, zic:

– se spune că visele cu cei pe care-i iubim nu sunt niciodată clare.

de ce oare?

#15

pentru că… ni s-a spus că înainte de a fi rostite, cuvintele, trebuie trecute prin noi. Și a început  să  fie greu a vorbi:  cuvintele nu mai zburau la întîmplare, haotic, prin aer, ci trebuiau acuma să se șteargă de pereții din  noi.Să ne zgârâie, să ne rănească, să ne mângie, să ne chinuie, să ne bucure, să ne înalțe,  să ne sfâșie, să plângă, să râdă, să se rătăcească nebunește prin noi. Cuvintele dor cel mai tare când ni le spunem sau ni le recunoaștem nouă înșine, așa că de ce nu? De ce nu înainte de a le rosti, să le rugumăm, să le desenăm și refacem în capul nostru? De atâta vreme cuvintele nu mai trăiesc , încât atunci când rareori cineva își amintește să le mănînce, sau măcar să-și clătească gura cu ele înainte de a le rosti, ele ies de acolo mirate și proaspete în colbul celorlalte antichități…

 

 

 

 

Scrisori pe sârmă (1)

zi târzie de decembrie…am un curcubeu deasupra sufletului și parcă aș fi în stare de levitație ultimele câteva săptămâni.Plouă ca-n grădina lui Dumnezeu și e atâta liniște-n jur ca-i putea muri.Orele se-ntind leneșe pe ceasul de perete, urmărite de  umbre lungi de picuri de apă din  ochiul geamului.Plâng îngeri undeva-n-ntr-un colț de cer…undeva-n-tr-un colț de lume mor clădiri vechi.Sau cărți.N-ai să crezi dar n-am închis un ochi ultimele trei zile,și nu sunt obosit deloc – par contre – simt că aș putea cuceri noi continente,planete,galaxii.Ca și cum aș fi pe-o mare imensă,într-o barcă zbuciumată și-aș fi în pericol și mi-ar fi frică,și tu ți-ai face griji,dar aș(am) fi fericit(i).Am rămas fără țigări,fără cafea și fără cuvinte.Scriu fără să-mi dau seama ce și cum.De-ai ști ce greu e fără cuvinte…și… de dimineață era o ceață ca-n povești,ca-n Anglia.Livada noastră parcă era o grădină engleză,atâta doar că mult mai frumoasă.Ai văzut vreodată cireși înfloriți în decembrie?Eu -da.Ieri,mai alaltăieri,mai de câțiva ani lumină-ncoace.Ai avut vreodată sentimentul că trăiești aici de miliarde de ani și nu poți evada.Și ești chinuit… ș-apoi ai unele momente din alea pe care n-ai da,nu știu, două mii de alte Universuri.Nu mai avem electricitate de  patru zile, avem lumânări,dar ea e fericită.Cântă-ntr-una  La vie en rose și plânge.A venit ieri cu poala plină de fotografii,de-ale noastre știi,din alea de atunci.Ce vremuri,Doamne!Ce copii eram…

e azi – 23 martie 2014 și mi-e foarte dor de tine.NE e foarte dor tine!Semnat – Dănuța și E.(l). Te iubim, mamă!

***

Cimitir suspendat în amintiri.Sau invers.Fiecare final are un început.De-am ști …

 

cerul se lasa pe sirmele de electricitate.

e frig,e plins, e ceata

e dor nesfirsit

Capul meu seamana cu toate cuvintele de mai sus

ridicate la intenstitatea unei vieti,unui verb

am insomnii,trec trenuri prin vine

venele-mi sunt sine

uscat… caut barci,caut marea sa pling

uit,alerg

sfisii amintirile-n bucati cu dintii mintii

imi ies din mine

caut o mina

e miezul noptii,afara – lumina

orasul  tipa insingurat la intersectii

semafoare valseaza,cerul cerne stropi de stele

trag de ele, cu mineca uda de  nouri, de praf stelar

cobor in jos … undeva e sudul,caut punctul

caut ceva ca sa caut

aud timp zgiriind melodii false-n urechi

aud greseli

aud un om protestind in mine

zburind de pe sine

cautind un loc in tine …

totul e nimic.si cu asta – e sfirsit.

O bătaie în ușă

E dimineață,vineri, și plouă ca-n  zilele târzii de toamnă,deși e  februarie.Friguroasă,cu ochii ațintiți spre ferestre – aștept.Nu știu ce,dar aștept.E,știi,un fel de stare.Stare de așteptare.Starea aia când nu știi ce să faci, ce să vrei,ce să cauți,unde să mergi.Bătaie în ușă.Unu,doi.Morocănoasă cobor din căldura stării mele de incomfort comfortabil și deschid.Mă privește trist,aproape fericit,aproape absent din lumea noastră.Tace.Intră,îi zic.Intră ud leoarcă și cu papucii plini de noroi și rămâne blocat în ușa apartamentului meu strâmt.Tace.Descalță-te,îi zic.Se descalță încurcat,cu mișcări ca de robot,combinate cu  mișcări de mîini neîndemînatice ca  ale unui copil.Se descalță și rămâne în picioare.Ud,melancolic,trist.Intră,îi zic.Și el intră sfios ca o bătrână sau ca un copil într-o încăpere nouă.Așează-te,îi zic.Mă privește iar lung și nedumerit.Aici,pe fotoliu,zic.”Eu încă dormeam,tu ce te porți?”Tace.Cu ochii întredeschiși,casc de nesomn,deși am dormit pînă târziu.Somn până tîrziu într-o zi de vineri.Ce-mi veni?Tace mai departe.”Ce vreme!”,”-Ce spui?”,”Vremea – nu e tocmai… dar tu nu mă asculți.Ce ai?”,”Cum?”,”O cafea?”.”Da,da.Te rog.”Deschid geamul de la bucătărie.Aer proaspăt  și rece pătrunde înăntru,odată cu sunetul ploii.Mă întind leneș.Pun să fiarbă apa pentru cafea.Iau ceștile din dulapul meu vechi,pe jumătate distrus.Cești vechi,cești de-acasă,dintr-o altă vreme.Nu mai am zahăr,la naiba.- Poftim,nu mai am zahăr,strig.Vine și el în bucătărie,ia ceașca și se duce lîngă geam.Soarbe cafeau însetat,cu zgomot.Mă alătur.Cerul pare lung nu știu cum,zic.Tace.Ce ai,întreb.Tace.Tac ceștile goale pe pervaz.Mi-e frig,zic,mă duc să mă îmbrac.Revin imediat,zic.Pot să folosesc baia,întrebă.Sigur,zic.Aud apa din baie.Trag pe mine o pereche de blugi și un tricou ros.Caut oglinda și-mi prind într-un elastic părul neordonat.Arăt ca naiba.Ies la balcon.Aud un ceas ticăind în depărtare.Ploaia își pierde din intensitate.Am ochii larg deschiși și mi-ar trebui niște  muzică.Și încă o cafea.Începe să-mi fie foame.Intru în cameră și aranjez patul.Dezordine totală în rest.Cărți,caiete,creioane și retsuri de fructe pe masă.Haine peste tot.Și alte cîteva obiecte fără folos stau împrăștiate prin colțurile casei.Haos.Ce e cu mine?Ce-i în capul meu?Prea multă liniște.Intru în baie.În cadă,fără suflare – stă el.Ce te-a apucat?Lasă glumele.Hai ieși.Nu e deloc amuzant.Mă sufoc și el tace.Continuă să tacă.Mama dracului,ieși afară am zis.Tace.Îl trag de guler în afară,îl strâng.Mi-a  luat tot.

Scot capul din cadă,cu apă și lacrimi prelingându-se de-a lungul feței în jos.A fost doar un vis,a fost doar un vis.A FOST DOAR UN VIS!A fost…doar…un…vis!Bineînțeles că el n-a venit.N-a venit.E 8 dimineața și mai am șanse să reușesc să ajung la ore.Alerg să mă îmbrac și brusc aud o bătaie în ușă.

Pierdutul # 11

pentru că … a fi atât de fericit încât ai putea zgârâia cerul cu mâinile.

Nu e totul piedut.Nu e nimic pierdut.Sunt doar paranteze.Care ne cuprind  în încercări  eșuate  de a ne detașa de  negații.Pentru că este odată ca niciodată…  și mereu va fi.

Și…asta e totul.